Presa după 1989
Analizând atât câteva numere ale Adevarului din anii 1992-1995, cât şi unele mai recente, din anii 2008-2009, am observat că principalele funcţii pe care le îndeplineşte acest ziar după anul revoluţiei sunt următoarele: cea de divertisment, cea de informare şi cea psihoterapeutică.
Deşi informaţia are încă din primii ani de după Revoluţie, un oarecare iz comic, iar hazul de necaz se face uşor remarcat, nu putem spune că informaţia lipseşte cu desăvârşire, ea jucând un rol chiar foarte important începând din anul 1990.
Având în vedere faptul că în anii comunismului informaţia era întotdeauna mascată de respectul mimat faţă de Nicolae Ceauşescu, este normal ca acum, că informaţia poate fi în sfârşit prezentată fără ocolişuri, atingerea funcţiei informative să fie unul dintre principalele scopuri pe care jurnaliştii le vizează în momentul în care redactează un articol.
În ceea ce priveşte divertismentul, el nu este în ziua de astâzi doar o modalitate de a destinde şi de a amuza cititorul, ci este aproape în permanenţă dublat de funcţia psihoterapeutică, prin care se doreşte să se arate câteva exemple negative, să se insite asupra haosului din curtea vecinului, în ideea de a-l face pe cititorul de rând să se simtă privilegiat, considerând că lui nu i se va putea întâmpla niciodată aşa ceva. Atunci când citim titluri ca: „E oficial: Piedone are permis auto ilegal” sau „Medic acuzat de luare de mită”, ambele prezente în Adevărul anului 2009, ne gândim, fără să vrem, la proasta calitate a oamenilor despre care ni se vorbeşte şi pe care îi vedem automat ca fiindu-ne inferiori, acest fapt sporindu-ne respectul faţă de propria persoană. Astfel de titluri cu iz de amuzament psihoterapeutic am avut ocazia de a întâlni şi în Adevărul anului 1995, unele dintre ele fiind chiar mai amuzante decât cele din numerele actuale ale ziarului în cauză: „Poliţia dă la peşte pe Calea Victoriei”, „Un nebun mi-a scris 70 de scrisori de dragoste”, etc.
Probabil din cauză că aşteptările românilor legate de o viaţă mult mai bună după Revoluţie s-au dovedit a fi speranţe deşarte inca din anul 1990, aceştia au simţit nevoia de a se consola, apelând la o metodă tipică nouă, românilor, şi anume hazul de necaz.
Astfel se justifică apariţia în Adevărul din anul 1992 a unor titluri precum: „Spitalizare cu ... algocalminul de acasă”, „Costul vieţii en detail” sau comentarii ca: „Se fură ca-n codru cu binecuvântarea Ministerului culturii”. Ultimul citat atrage atenţia şi asupra faptului că libertatea actuală de opinie a gazetarilor a condus la apariţia unor articole în care aceştia îşi permit să comenteze în legatură cu membrii ministerelor, partidelor, etc. Alte exemple relevante în acest sens sunt: „Dl. Băsescu stârneşte furtună”, „ Corneliu Vadim Tudor zice că el curăţa puşca şi spune prostii” sau un ghid adresat rutier Primăriei Bucureştiului, în care un jurnalist a inventat câteva semne de circulaţie haioase, dupa cum puteti vedea in imaginea de mai jos. Dintre acestea, cele mai amuzante mi s-au părut cea care ne atenţionează că se munceşte, iar în imaginea de deasupra este prezentat un individ care se relaxează la o ţigară, orecum şi cea în care suntem anunţaţi că ne apropiem de un restaurant, iar ca simbol pentru acesta apar două oase încrucişate, amintind de o epocă de piatră á la Flinstones.
Comentariile răutăcioase sau comentariile, pur şi simplu, nu sunt îndreptate, însă, numai înspre actualii membri de partid, ci şi înspre cei ce nu mai sunt printre noi, după cum putem remarca în articolul „Acasă la Ceauşescu”, scris de Lelia Munteanu şi Adrian Cercelescu. În acest articol se intră efectiv cu bocancii în locul de baştină al fostului preşedinte al ţării, făcându-se haz de oamenii şi evenimentele de acolo.
La câţiva ani de la revoluţia din 1989, însă, libertatea de exprimare începe să fie confundată de către unii jurnalişti cu libertinajul. Acesta reprezintă exprimarea opiniiilor fără o raportare a lor la normele civilizate de comunicare, fără raportarea la morală şi la etică.
Un alt fenomen sesizabil în presa de după 1989, în principal la un an de la marele eveniment, este acela al politizării excesive. Anul 1990 este anul dominaţiei covârsitoare a politicului. Practic, toate revistele culturale fac politică. Apar şi unele producţii literare sau articole de critică şi istorie literară, însă şi acestea conţin diferite trimiteri la evenimente din planul politic. Creaţiile propriu-zise sunt puse, de regula, sub semnul persecuţiilor anterioare. Astfel, autori în viaţă, unii chiar prosperi în timpul fostului regim, îşi republică poeme şi proze despre care pretind c-au fost ciopârţite de către cenzură. Cu această ocazie apar şi unele mărturii despre care ni se spune că ar fi desprinse din jurnale ascunse pe timpul dictaturii, însă nu se ştie sigur câte dintre acestea sunt reale şi câte au fost scrise după perioada comunistă.
Două lucruri esenţiale erau interzise în perioada comunistă: religiozitatea şi sexualitatea. Aşadar, era de aşteptat ca după 1989, mai exact în jurul anului 1992, să apară în ziarul „Adevărul” (şi nu numai) o rubrică specială, dedicată creştinilor români. Aceasta era intitulată „Lumină din lumină” şi era de fiecare dată redactată de către Părintele Calist, ce ne încânta privirea şi sufletul cu citate din Biblie, precum „Dumnezeule, îţi mulţumesc” (Luca, 18, 11), pe care mai apoi le comenta.
Cât priveşte sexualitatea, în Adevărul de după 1989 avem ocazia de a admira fotografii cu vedete semi-îmbrăcate (sau semi-dezbrăcate, depinde care parte a paharului doriţi să o priviţi). Mai avem acces şi la discuţii în care un fotomodel de succes, pe numele său Andrea Gugliari, declară că doreşte să dea o lege prin care „sânii căzuţi vor fi interzişi vederii”. (Adevărul, 1995) sau la altele în care ni se spune că „Biserica a soluţionat apariţia noii Biblii din Europa, care face referire la orgasm”. Un alt lucru care mi-a atras atenţia în acest sens, este acela că încă din anul 1992, în ziarul „Adevărul” exista o rubrică de matrimoniale, cu toate că aceasta era foarte micuţă, căci rar apăreau mesaje de la cetăţeni, spre deosebire de rubrica din prezent, care ocupa aproximativ jumătate de pagină în majoritatea ziarelor.
Presa înainte de 1989
Pe de altă parte, înainte de anul 1989, principalul rol al presei era, după părerea mea, în mod special unul propagandistic şi mascat-informativ, precum şi de persuadare, de formare a cititorului, însă nu după cum dorea gazetarul, ci după cum dicta Nicolae Ceauşescu.
Aşadar, prin intermediul limbii de lemn şi a imaginilor cu Ceauşescu şi soţia lui, ce acopereau jumătate de pagină, se scriau articole după articole, care redau cuvânt cu cuvânt fie anumite prelegeri ale preşedintelui, fie elogii şi mesaje de la preşedinţi străini, adresate lui Ceauşescu, fie articole care anunţau evenimente referitoare tot la acesta şi la familia sa.
Printre multele articole din Scînteia anului 1988 mai găsim câteva (foarte puţine) articole ce vorbesc despre noutăţi din cultură, economie, etc, însă totul este prezentat în acelaşi stil forţat optimist, menit să ofere cititorului o viziune roz asupra lumii. Se insistă pe conturarea unei asemenea perspective, conform căreia „planul economic este îndeplinit exemplar” şi expoziţiile, care au loc frecvent, îşi îndeplinesc „funcţia socială şi educativă”, în timp ce conducătorul ţării ia “o interesantă iniţiativă pentru modernizarea producţiei”. Acest lucru se realizează în ideea de a sublinia faptul că actualul regim este cel mai bun, că o lume mai bună şi mai frumoasă decât cea din prezent nu se poate, aşadar preşedintele Nicolae Ceauşescu îşi merită pe deplin funcţia şi este, cu siguranţă, cel mai bun preşedinte din lume.
Domeniul cultural este aproape în totalitate dat uitării în această perioadă, puţinele reviste de cultură, cum ar fi „Viaţa Românească”, ajung chiar şi ele să fie infestate de virusul politic, după cum putem observa în articolul intitulat „Cultură politică”, apărut în anul 1987 în revista cu pricina şi în care se vorbeşte despre „opera” lui Ceauşescu în binecunoscuta limbă de lemn: „printr-o originală formulare, în opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, sunt relevate tocmai aceste inedite virtuţi oferite de noua societate”.
Titlurile sunt extrem de lungi datorită cuvintelor pompoase care le alcătuiesc, după cum se poate remarca în cazul următorului titlu: „Elogioase aprecieri faţă de activitatea politică şi opera ştiinţifică de largă recunoaştere internaţională ale tovarăşei Eelena Ceauşescu”.
Se poate remarca şi înainte de 1989 o politizare excesivă şi putem considera că ziarele de atunci îndeplineau şi un rol de liant social, deoarece prin intermediul lor oamenii se identificau ca părţi ale anumitor grupuri. Astfel, cei ce cumpărau ziarul erau, în mare parte, susţinători ai regimului, oameni ce sperau că Ceauşescu va face ceva pentru ei. Aceşti oameni aveau ca noi subiecte de discuţie evenimentele la care participa Ceauşescu şi despre care se relata în ziare. Pe de altă parte, cei care nu cumpărau ziarul, se declarau în mod indirect ca fiind împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist.
Legea privind organizarea activităţii de presă în perioada comunistă era şi ea extrem de dură, având în vedere faptul că dreptul de editare a presei aparţinea organizaţiilor politice, iar aceste organizaţii sau persoane juridice care editau diferite gazete, după cum se poate vedea şi în imaginea de mai jos, erau considerate ca fiind editori de presă.
De asemenea, fiecare gazetă în parte era condusă de un consiliu de conducere format, în primul rând, din membri ai partidului comunist. Aceştia aveau dreptul de a stabili felul în care decurg toate activitatile din cadrul respectivei gazete.
Un fapt deosebit de alarmant este acela că, deşi cu toţii ştim că libertatea presei de dinainte de 1989 era întru totul inexistentă, în acea vreme se proclama (sus şi tare) faptul că presa este, de fapt, liberă să scrie despre ce şi cum vrea, numai să nu îi vorbească de rău pe reprezentanţii partidului comunist şi să nu încalce o suită de reguli (destul de multe), care, până la urma urmei, mărginesc total libertatea acestora de exprimare.
Altă diferenţă remarcabila între presa de dinainte şi cea de după 1989 se remarcă la nivelul imaginilor: înainte, acestea erau în preponderenţă cu Nicolae Ceausescu şi soţia acestuia şi erau de dimnesiuni foarte mari, în timp ce imaginile cu alte personaje sau cu întâmplări ce nu îi priveau pe cei doi, erau prezente într-un număr foarte mic şi erau intotdeauna de dimensiuni extrem de mici. De asemenea, în Scînteia din 1988 se mai regăseau şi desene, precum ar fi cel ce a apărut de ziua copilului în fruntea articolului prin care se prezentau ideile lui Ceauşescu referitoare la valoarea copiilor ţării româneşti: „Partidul şi statul nostru înconjoară cu cea mai caldă dragoste şi grijă părintească copiii patriei, tânăra generaţie, făcând totul pentru a le asigura condiţii optime de trai”. După primii doi-trei ani, aceste desene sunt înlocuite de caricaturi, iar astâzi, dată fiind evoluţia tehnologiei, acestea, la rândul lor, sunt înlocuite de imagini. Caricaturile nu au dispărut complet, însă în ziarul “Adevărul” nu prea mai avem de-a face cu ele, acestea apărând mai mult în ziarele cu un astfel de specific, precum “Academia Caţavencu”.
Presa şi internetul
Tot datorită evoluţiei tehnologiei, tot mai multe ziare au trecut, astăzi, pe suport electronic. Deja nu mai este o modă, ci un nou şi revoluţionar fel de a fi al presei. Unii profeţi prăpăstioşi anticipează chiar că, în foarte scurt timp, ziarele imprimate tipografic vor dispărea, vor deveni obiecte de muzeu, stocate în colecţii pline de praf. Chiar dacă eu, personal, nu cred acest lucru (deoarece plăcerea şi intimitatea răsfoirii unui jurnal nu poate fi înlocuită de nimeni şi de nimic), trebuie să recunosc faptul că presa tradiţională, în ansamblul ei, se află într-o criză prelungă şi fără prea mari şanse de îndreptare – tirajele scad galopant, iar falimentele se înmulţesc precum ciupercile după ploaie. În mod cert, presa „online” va câştiga teren în mod constant. Până unde, însă, vom vedea.
O altă constatare vizează publicaţiile online de sine stătătoare. Deşi se pretind a fi ziare electronice de nişă, ele ezită încă, neştiind cu precizie ce ton, ce stil, ce tematică să adopte. Marele avantaj, care va susţine dezvoltarea acestui nou tip de presă, îl reprezintă caracterul interactiv al publicaţiei. Dincolo de comoditatea calculatorului, de preţul nesemnificativ, de rapiditatea cu care putem trece de la o publicaţie la alta, pentru a ne face o idee cât mai corectă despre un eveniment sau altul, oamenii au nevoie să discute între ei, să facă schimb de opinii, să ceară sfaturi şi ajutor, fie el doar moral sau afectiv. Deşi „online”-ul se adresează tot lecturii vizuale ca şi surata sa tipografică, noile formate electronice conţin în ele căldura iluzorie sau nu a convivialităţii, a dialogului – lucru de neatins de către celelalte suporturi.
Încheiere
Cu toate că jurnaliştii sunt, în ziua de azi, aparent liberi să decidă pentru ei înşişi, trebuie să recunoaştem faptul că şi astâzi ei sunt nevoiţi să îşi vândă sufletele pentru a-şi câştiga existenţa. Chiar dacă nu i le mai vând lui Ceauşescu, pentru a fi lăsaţi în viaţă, pentru a nu fi alungaţi din ţară sau, pur şi simplu, pentru a duce un trai cât mai decent din punct de vedere finaciar, aceştia trebuie, din acelaşi ultim motiv, să facă ceea ce le dictează mogulii din presă. După cum ne confirmă şi domnul Ion Ionescu, în „România Liberă”, pe data de 28 Aprilie 2009, „pentru mulţi dintre noi - cei ce au fost sau au devenit redactori în mass-media (după '89), a fi duplicitari, a ne vinde sufletul (celor ce îţi dictează – mogulilor din presă), nu ne mai provoacă traume morale. O facem cu seninătate, profesionist, reci.” Aceasta a adăugat, de asemenea, şi faptul că “Am fost pregătiţi temeinic în comunism. Atunci, o făceam pentru a ne asigura o pâine amărâtă, acum o facem pentru o pâine excelentă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.