Facultate ... de la geam

 Băi Gigel, ia zi, cum e pe la facultate?
 Cum să fie, mă? Naşpa. Nu prea mă duc, că e plictisitor. Mă întâlnesc acolo cu toţi tocilarii care nu chiulesc de la nici o oră. N-am ce vorbi cu ei. Şi aşa nu prea mă observă, decât când mă apropii foarte mult de ei, în ciuda ochelarilor de cal pe care-i poartă mai toţi. Intru la cursuri, vine câte o babă sau un moş şi începe să-şi verse frustrările pe noi; ne plictiseşte cu o grămadă de aiureli neinteresante. E naşpa, îţi zic.
 Da, mă, bine. Lasă asta! Dar în afara facultăţii ce se întâmplă? Care e viaţa pe acolo?
 Cum în afară?
 Păi ... prin jurul facultăţii. Nu se întâmplă nimic deosebit?
 Nu frate, ce să se întâmple?
 Cum mă ? Când treci pe lângă facultate, nu observi că s-ar petrece vreo ceva dubios ?
 Nu, nu!

Dacă sunteţi student(ă) la Facultatea de Litere din Galaţi şi frecventaţi cât de cât cursurile, e posibil să fi observat că ceea ce se petrece în preajma universităţii este cu mult mai interesant decât cursurile diferiţilor profesori şi poate chiar puţin dubios.
De aproximativ o lună, fiecare discurs al profesorilor este întrerupt din cinci în cinci minute de bubuituri şi lovituri zgomotoase. Dacă se întâmplă cumva ca din plictiseală să te holbezi la ferestrele pe care în mod normal nu ai avea ce vedea, poţi observa cum bucăţi mari de ... ceva ... cad de undeva, de sus. Ce să fie? Majoritatea studenţilor întrebaţi, au declarat senini că habar nu au ce se întâmplă, deşi “e aşa de câteva săptămâni bune”. “Ne-am obişnuit”, adaugă alţii, părând a nu se teme că ar putea fi loviţi.
Bubuiturile continuă şi bucăţile de ... orice ar fi ... continuă şi ele să cadă pe lângă geamurile care, deşi au gratii, ochiurile sunt suficient de generoase încât să poată încăpea prin ele un pietroi capabil să spargă capul unuia dintre studenţi.
Deşi toată lumea se uită speriată spre geam la fiecare zgomot de acest gen, unii profesori îşi păstrează simţul umorului, lăudând “cheful de muncă” al oamenilor, iar alţii par a şti măcar în mare că este vorba despre o schimbare a tablei de pe acoperiş. Şi cum, toate operaţiunile astea se fac fără nici o protecţie faţă de cei din clădire? Bucăţile de tablă sunt aruncate, aşa, în gol? Păi ... da! “Nu ni s-a oferit nimic cu care să protejăm geamurile şi la cât de puţin suntem plătiţi, să zică mersi că ne facem treaba!”, spun muncitorii.
Nu vă închipuiţi, însă, că odată cu lăsarea serii şi retragerea muncitorilor, în jurul facultăţii se instalează liniştea. Nici vorba! Nu trebuie uitat faptul că peretele din dreapta universităţii dă în strada 23 August, o străduţă plină de case, unele mai acătării, dar majoritatea sărăcăcioase şi locuite de aşa-numiţii “baieţaşi de cartier”. Copii uitaţi de părinţi, lăsaţi să facă ce vor, adolescenţi puşi pe bătaie, beţivi, toţi trec pe strada 23 August. Iar în drumul lor se mai opresc şi ei în dreptul ferestrelor ce dau în sălile de curs. Aşa, ca să se delecteze. Ce amuzament teribil trebuie să fie pentru nişte oameni ca ei să vadă o mulţime de studenţi îngrămădiţi în bănci, cu foile în faţă şi pixurile în mână, ascultând cu atenţie discursul unui “moş” sau al unei “babe” care stă la catedră! Mai ales la ora asta! Şi din acest amuzament răsar strigăte, ţipete, bătăi puternice în geamuri, aruncări cu pietre, mai ceva ca bucăţile de tablă care cădeau în timpul zilei pe lângă ferestre. 
“Ce să facă şi ei, mamă? Dacă altă treaba n-au!”, explică înţelegătoare o femeie în vârstă, observând o astfel de scenă din mers.
Şi ca să fie tacâmul complet, trebuie să vă mărturisesc că ieri, în timpul unui curs oarecare, un zgomot ciudat s-a auzit din senin. Toată lumea şi-a ciulit urechile pentru a înţelege ce se întâmplă. Să fie ţipăt de copil, să fie altceva? Să fie din joacă sau chiar a păţit cineva ceva? 
Tăcerea se transformă, însă, în râs, când o voce întreabă: “Mă, ăsta e un guiţat de porc?”