
Produsele mass-media indeplinesc o serie de functii care difera de la un autor la altul. Cele mai dezbatute sunt insa cele pe care le precizeaza si Mihai Coman in cartea sa, „Introducere in sistemul mass-media” (1999: pp. 96-97) si anume: functia de informare, cea de legatura, de interpretare, de divertisment si de culturalizare. In categoria „mass-media” insa, intra, dupa cum se stie, nu doar produsele presei scrise, ale radioului si televiziunii, ci si muzica, filmele, cartile, rebusurile etc.Asadar, filmele, tinand de mass-media, indeplinesc si ele, in mare, aceleasi functii.
Stim cu totii prea bine ca prin consumul de divertisment nu raspundem numai dorintei de relaxare si refacere, dupa oboseala unei zile de activitate ; din alta perspectiva, spune Mihai Coman, el
„satisface si nevoia omului de a scapa de sub presiunea cotidianului, de a evada si de a gasi refugiu intr-o lume imaginara. Psihologii considera ca, de indata ce sunt cufundati in universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui documentar de calatorie sau al unui show muzical, oamenii traiesc experiente vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de trairi, evenimente si situatii pe care, in orizontul vietii reale, nu le-ar putea trai niciodata.” (1999: p. 96) .
Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu-se la capacitatea mass-media de a oferi „trairi prin procura”, sustine ca, prin divertisment, omul „regaseste imaginea a ceea ce se teme sa vrea sa fie si a ceea ce isi marturiseste ca viseaza sa fie. Astfel, se creeaza o lume factice, care permite evaziunea si ofera totodata o doza usoara de informare” (1972: p. 106) . Autorul defineste aceasta latura a presei prin formulele „functie terapeutica” sau „functie catharctica”, subliniind astfel faptul ca, prin asumarea unor asemenea experiente imaginare, indivizii se elibereaza de pulsiuni, frustrari si nemultumiri, proiectandu-si suferintele sau visurile in lumile imaginare oferite de mesajele mass-media.
In continuare voi vorbi despre modul in care filmele indeplinesc aceasta „functie catharctica”, dar nu orice filme, ci doar cele de dragoste.
Conform Wikipedia, in timp ce majoritatea filmelor vorbesc, printre altele si despre un aspect al romantismului dintre doua personaje (cel putin intr-o intriga secundara) , un film romantic poate fi usor definit ca fiind un film in care intriga principala, conflictul central (premisa povestii) se invarte in jurul implicarii romantice a protagonistilor. Cele mai comune teme presupun situatia in care personajele trebuie sa ia decizii bazate pe o atractie romantica recent intalnita. Intrebarile : „Pentru ce traiesc?” sau „De ce sunt cu partenerul meu actual?” apar adesea, in cazul celei dintai raspunsul fiind adesea: „Pentru el/ea!”, facand personajul in cauza sa realizeze cat de mult il/o iubeste pe el/ea si conducandu-l spre implinirea dragostei alaturi de persoana respectiva; in cazul celei de-a doua intrebari, in majoritatea situatiilor raspunsul sau tocmai lipsa unui raspuns face personajul in cauza sa realizeze ca nu este cu persoana potrivita si sa ia atitudine, facand schimbari majore in ceea ce priveste viata sa afectiva.
Asadar, putem lesne trage concluzia ca filmele, mai ales cele romantice ne-au obisnuit deja cu o anumita intriga si cu un anumit curs al lucrurilor: anumite intrebari apar special pentru a se da anumite raspunsuri, unele intamplari au loc special pentru a cauza unele urmari s.a.m.d.
Se considera ca ceea ce atrage cel mai mult la astfel de filme este realitatea dramatica a emotiilor exprimate de catre personajele filmelor. Cel mai mare succes al unui film romantic este reprezentat de Titanic (1997) de pe urma caruia a fost realizat un profit de peste 1,8 bilioane de $.
Alta caracteristica ce nu poate lipsi este aceea ca filmele romantice au intotdeauna un final fericit ( sau cel putin dulce-amarui ) si multi ar argumenta ca un film cu un final trist nu poate fi numit „film romantic” sau in orice caz acesta poate constitui un subiect de discutii si contra-argumente mai ales intre scriitori si producatori.

Cele mai cunoscute exemple de filme romantice ar fi : A walk to remember, An affair to remember, Before Sunrise si continuarea sa: Before Sunset, Bridget Jone’s Diary, Camille, Casablanca, City of Angels, Dirty Dancing, Doctor Zhivago, Love Story, Message in a Bottle, Pretty Woman, Pride and Prejudice, Random Harvest, The Holiday, The Sheik, Sleepless in Seattle, While You Were Sleeping, The Bachelor, etc.
Intotdeauna ne dorim ca si in viata reala, vorba „totul se va termina cu bine” sa se aplice, ne dorim si noi sa avem parte de finalurile fericite ale filmelor de dragoste. Dar ce e ciudat e ca filmele de dragoste au arareori un „PART TWO”, care sa arate si ce se intampla cu cei doi dupa casatorie, precum nici basmele nu mai mentioneaza nimic dupa clasicul „si au trait fericiti pana la adanci batraneti”.
Sau poate ca tocmai dramele ce prezinta membrii cuplurilor deja casatorite, distrugandu-si singuri visul in care au crezut cu tarie, sunt continuarea filmelor de dragoste (a unora dintre ele), dar cu personajele schimbate. Daca am pune in paralel sfarsitul unui film romantic tipic cu inceputul unei drame ce prezinta o casnicie ratata, incheiata cu un divort, am putea cu usurinta sa o vedem pe cea de-a doua ca pe o continuare a celei dintai.
Sa privim spre exemplu sfarsitul filmului romantic 27 dresses – 28 dresses (2008) , in care viitoarea mireasa isi arata starea de euforie prin urmatoarele cuvinte :
„ - Eram la o nuntă unde nu trebuia să prind buchetul, să aşez cartonaşele pe mese sau să ţin rochia la toaletă.Totul era perfect. Nu-mi păsa de nimic. Pentru că tot ce conta era cel care mă aştepta la altar, privindu-mă exact aşa cum mi-am dorit întotdeauna. ”
In momentul cand este intrebata daca asta e ceea ce si-a dorit, tanara raspunde exaltata : „ - Nu. E mai mult. E mult mai mult. ”, dupa care filmul se finalizeaza cu tipicul monolog al preotului, care spune : „ - Dragii mei, ne-am adunat aici astăzi pentru a celebra căsătoria lui Jane Nichols şi Kevin Doyle. [...] Şi acum vă declar soţ şi soţie. Poţi săruta mireasa. ”
Sa vedem acum ce fel incepe drama cu un nume atat de semnificativ, Le Divorce (2003): totul porneste de la niste simple certuri si neintelegeri, de la faptul ca unul dintre cei doi pleaca fara sa spuna unde se duce ; „- Unde pleci? ; - îmi pare rău, Roxeanne. Te sun eu, îmi pare rău. Te sun eu. ; - Vorbeşte cu mine.De ce faci asta? ; - Nu, Roxeanne. ; - Spune-mi unde pleci. ; - Te sun eu.” sunt niste replici care nu ar putea sa nu ne sune cunoscute. Cred ca nu putini oameni au folosit la viata lor replica „-Te sun eu!”, pentru a scapa de cineva sacaitor cu care nu mai doreau sa aiba nici o legatura. Intre timp, femeia ramasa singura incepe sa treaca de la gandul ca a plecat si va reveni la ideea ca, de fapt, tocmai a fost parasita...incepe sa inteleaga care este noua ei situatie : „-Cred că...Charles- Henri m-a părăsit. ; -Ce? S-a întâmplat ceva? Are vre-o legătura? ; -Nu ştiu ce se întâmpla.Nici măcar nu ştiu unde este.” Si astfel, de la etapa in care nu intelege si vrea sa inteleaga, iata ca ajunge la etapa finala, cand nu ii mai pasa sau pur si simplu se resemneaza : „Lasă-l să divorţeze. Nu îl pot opri.” . Si poate ca acesta fusese tocmai sfarsitul unei relatii superbe, care parea a merge ca pe roate la inceput, care poate a inceput tot in acelasi stil al filmelor romantice...
Or, nu am putea vedea acest divort in etape ca o continuare a comediei romantice dinainte, care se finaliza cu o nunta sau, de fapt, a oricarui alt film romantic ?
Ne tot dorim sa se termine si in viata noastra ca in filmele romantice, insa, de-a lungul timpului parandu-ne imposibil, ne spunem ca „asa ceva se intampla doar in filme”. Dar oare ne-am gandit vreo clipa ca poate daca s-ar termina ca in filme, s-ar pregati terenul pentru o tragedie? Ne-am gandit oare ca ne va fi imposibil sa ne intelegem, pentru ca, pur si simplu, nu suntem facuti unul pentru celalalt? Ne-am gandit ca astfel am avea o viata - jumatate film romantic, jumatate drama - ?
Pe cine nu ar induiosa un final fericit, in genul celui din It’s a Boy Girl Thing (2006) , cand doi tineri atat de diferiti, dar care se iubesc, ajung totusi sa isi marturiseasca sentimentele si sa fie impreuna ? Caci asa-zisul „prostovan”, iata ca ne poate face sa lacrimam cu replica :
„- Să te compar cu o zi de vară ? Nu există una mai frumoasă si mai temperată . Vânturi puternice... bla bla bla ... Mai era ceva acolo, dar nu mai îmi amintesc . Îmi ... îmi pare rău . Nu sunt Shakespeare . Nici rolul meu de Romeo nu a fost cine stie ce . Mi-as dori să îti fi spus cele mai frumoase cuvinte din lume . Si îmi place si chestia aceea pe care o faci cu nasul când zâmbesti . Întotdeuna m-ai corectat când am gresit . Dar cel mai mult vreau să-ti spun că ... Tu mă faci să fiu o persoană mai bună .”
Si apoi momentul in care „Romeo” al nostru isi scoate coroana de rege al balului de pe cap, aruncand-o in spate si spunand : „- Si de aceea asta nu înseamnă nimic pentru mine . Si tu însemni totul pentru mine . Dar nu uita că eu sunt doar un fundas prostovan . Nu găsesc cuvintele potrivite .” devine deosebit de emotionant, mai ales ca este urmat de replica „printesei”: „ - Ai spus niste cuvinte minunate. Niste cuvinte perfecte.Vino încoace, bolovanule.” ; „ - Încearcă să mă opresti, scumpeteo.” . Si pentru ca totul se termina cu sarutul celor doi si cu fosta prietena a regelui balului alergand dupa acesta si strigand in gura mare : „- Încetati ! Eu sunt regina balului !”, asadar, cu cei buni invingatori si cei rai invinsi, dupa modelul basmelor, toata lumea este fericita ...
Totusi, daca stam bine si ne gandim la cat de diferiti sunt cei doi : o fata careia ii place sa invete, sa citeasca, sa asculte muzica lenta si un baiat caruia ii place sa joaca fotbal, sa injure, sa se distreze si sa asculte rapp ... oare cat de mult va dura pana la o prima cearta ? Pentru ca, luand lucrurile cu atentie la puricat oricat de mult ar fi dispusi cei doi sa lase unul de la celalalt pentru dragoste, diferentele sunt mult prea mari. Si in plus, era o vorba batraneasca „la inceput e dragostea, dupa aceea totul dispare si trebuie sa ramana doar respectul”. Cam ce respect ar ramane dupa ce dragostea lor s-ar stinge ? Probabil cam acelasi care era si inainte sa inceapa sa se placa, adica atunci cand nu se suportau unul pe celalalt si puteau declara cu mana pe inima ca se urasc ... Bineinteles ca nu in toate cazurile ar fi imposibil ca cei doi sa se inteleaga si sa formeze un cuplu fericit „pana la adanci batraneti” , dar cazul acesta arata clar ca se pot face si greseli, ca pot ajunge impreuna prin intermediul unor scene foarte siropoase, doi tineri care nu au nimic in comun, iar asta nu ar putea conduce decat la probleme, deci la o drama a cuplului .
Ceea ce am vrut sa arat cu acest exemplu nu era in nici un caz faptul ca nu sunt de acord cu filmele cu finaluri siropoase, ba tocmai din contra, ci doar ca noi, oamenii, nu ar trebui sa ne mai dorim atat de mult ca viata noastra amoroasa sa fie „ca in filme”, ci sa analizam mai bine inainte cat de bine ne potrivim si sa incercam sa ne imaginam ce fel ar arata viitorul relatiei noastre . Trebuie inteles faptul ca pentru a-si indeplini, printre altele, si functia de catharsis, de eliberare, astfel de filme trebuie sa prezinte lucrurile altfel, in roz. Acest lucru ne ajuta pe noi sa ne simtim bine, sa ne eliberam de frustrari si probleme, insa daca nu suntem suficient de realisti riscam sa luam mult prea in serios filmele si sa aplicam lucruri care nu se potrivesc in viata de zi cu zi . De multe ori mass-media este criticata pentru faptul ca prezinta situatii si intamplari care pot afecta mentalitatea si comportamentul unor oameni, insa in general se vorbeste despre cazul copiilor. Se spune ca unele desene animate sunt violente si pot influenta in mod negativ comportamentul copiilor nostri . Iata insa ca nu numai copiii pot fi afectati . Si unor „oameni mari” , daca li se prezinta filme cu un anumit curs ei pot confunda ceea ce se intampla acolo cu propria lor realitate . Din tendinta regizorilor de a include cat mai multe elemente din viata oamenilor simpli in filme, de a-i face sa se regaseasca in ele, se poate insa ajunge la unele exagerari. Iata, asadar, un lucru ca toate celelalte, cu parti bune si ... evident si parti rele .
Ce se intampla cu noi, insa, cand vedem chiar intr-un film de dragoste ca lucrurile nu isi urmeaza cursul firesc ( cu care am fost deja obisnuiti si pe care il cerem, ni-l dorim, oricat de superiori ne-am crede noi, pentru ca, da, avem nevoie de astfel de povesti ca sa traim ) ? Ce se intampla cand vedem, ca in filmul My best friend’s wedding (1997) , ca o femeie care pana sa afle ca prietenul ei cel mai bun se casatoreste, se temea ca nu cumva acesta sa vrea mai mult de la ea si sa fie pusa intr-o situatie stanjenitoare, imediat ce afla acest lucru, ajunge sa alerge disperata pentru a rapi mirele de la propria lui nunta? Si ce se intampla cand, la finalul filmului nu o vedem pe aceasta impreuna cu barbatul respectiv, pentru ca, bineinteles, nu a fost decat o manifestare a orgoliului ce ii cerea sa castige tot mereu ea? Totusi am putea jura ca daca stam bine si ne gandim si in alte filme romantice totul parea sa porneasca tot de la un orgoliu in plina manifestare sau de la orice alt motiv, numai dragoste nu....si totusi, finalul filmului ni i-a prezentat de fieacare data pe cei doi impreuna....eventual chiar in fata altarului!
Desi multi dintre noi spun ca isi doresc ca filmele „sa semene mai mult cu realitatea”, in subconstientul lor, nu, ei nu-si doresc nici in ruptul capului acest lucru care i-ar face sa planga de ciuda spre finalul filmului si sa isi muste mainile, spunand: „Dar nu se poate, e un film, finalul trebuie sa fie fericit!” Pai da, si finalul a fost chiar foarte fericit, celor doi indragostiti nu le-a mai distrus nimeni nunta, iar prietena cea mai buna a mirelui, care le este domnisoara de onoare, a cazut in bratele altui barbat, George, cu care a dansat pe tot parcursul nuntii. Finalul este alcatuit tot dupa tiparul dragalaseniilor tipice unor astfel de filme : George o suna pe domnisoara de onoare in timpul nuntii si urmeaza o discutie ce ii aduce impreuna :
„-Buna George.” ; „-Te distrezi?” ; „-Nu, dar am facut ceea ce am venit sa fac.” ; „-I-ai despartit?” ; -„-Nu, mi-am luat ramas bun.” ; ”-Buna fata, sunt mandru de tine.” ; „-Dar ar trebui sa dansezi.” ; „-Am planuri mari pentru asta.” ; „-Doar da-mi 30-35 ani. Mi te inchipui stand singura...intr-o rochie lila.” ; „-Ti-am zis eu ca este lila?” ; „-Nu te-ai atins de tort. Probabil ca bati cu unghiile in masa. Chiar gandindu-te de ce ai refuzat manichiura. Dar e prea tarziu.” ; „-Nu ti-am zis ca este lila!”
... Domnisoara noastra de onoare incepe deja sa banuiasca faptul ca George este ascuns pe undeva prin preajma si ridicandu-se de pe scaun il cauta cu privirea, iar acesta continua discutia amuzanta la telefon :
„Deodata, un cantec familiar... Si te-ai ridicat de pe scaun, cu o miscare minunata intrebandu-te, cautand, |mirosind aerul ca o caprioara. Ti-a auzit Dumnezeu rugamintea? Va dansa Cenusareasa din nou? Si deodata multimea se da la o parte si apare EL. Bizar, vorbeste la telefon. Dar pe de alta parte, si tu la fel. Si vine spre tine, ca o felina a junglei.” , etc .
Totusi, e dezamagitor pentru majoritatea dintre noi, deoarece, in primul rand, am fost obisnuiti cu un cu totul si cu totul alt curs si in al doilea rand, pentru ca de acel curs aveam chiar nevoie mai toti.
Poate ca filmul a vrut sa ne dea o palma noua, tuturor celor care suntem captati de astfel de filme si visam cu ochii deschisi ca si in viata reala sa avem parte de ceea ce vedem acolo. Sau poate ca a fost doar un mod al autorului de a-si arata dispretul fata de filmele de genul...sau poate ca, cine stie, cel ce a scris scenariul a fost doar un simplu om care la sfarsitul fiecarui film romantic isi musca mainile, ca noi la sfarsitul acestuia, spunand ca el nu asa vroia sa se termine. Probabil ca majoritatea oamenilor care l-au vazut au fost dezamagiti de final, insa cel ce i-a dat nastere se simte in sfarsit implinit, are in sfarsit un film romantic la sfarsitul caruia sa poata fi pe deplin fericit. Slava Domnului, insa, ca cea mai mare parte a oamenilor au nevoie ce aproximativ acelasi fir al actiunii, de acelasi curs al unei povesti de dragoste ( si nu numai ) pentru a se simti eliberati, fericiti.
De curand, am citit un studiu de caz referitor la asteptarile pe care fiecare om le are inainte de a viziona un film si am ajuns la concluzia ca impresia finala depinde si de nivelul asteptarilor. In acest studiu de caz erau prezentate asteptarile diferite in legatura cu un film, a doua prietene foarte bune. Ele aveau aceleasi gusturi in aproape orice domeniu, inclusiv in cel al filmelor, beneficiau de experiente de viata in mare parte asemanatoare (dupa relatarea uneia dintre ele) si au vizionat exact acelasi film. Impresiile finale au fost, insa, diferite, iar cea care a efectuat acest studiu de caz ne spune ca, dupa parerea ei, acest lucru s-a datorat asteptarilor diferite. Cea dezamagita se astepta sa regaseasca „imaginea unei perioade creionată sub pretextul unei poveşti de dragoste şi a primit o poveste de dragoste care, întâmplător, avea loc într-o perioadă foarte vie ; ea se aştepta la o poveste în stilul The Doors.” Cealalta astepta probabil doar minimul minimorum promis de mica introducere despre film gasita intr-o revista si anume: o frescă a anilor ’60 în Statele Unite, între războiul din Vietnam, mişcarea hippie şi protestele violente, refugiul în muzică cu accente psihedelice. Aceasta din urma spune ca „mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am văzut în ultimii ani. Povestea oamenilor mi s-a părut perfect echilibrată cu povestea epocii. Este unul dintre filmele pe care ştiu sigur că le voi revedea în timp.” Insa, despre prietena sa crede ca „este puţin probabil ca Sandra să mai ‚cumpere’ regizorul, scenaristul şi producătorul respectiv.”
Tind sa cred ca, intr-adevar, impresiile finale depind si de cat de inalte sunt asteptarile, dar totusi conteaza si locul unde vizionezi un film, pentru ca avand in vedere ca Sandra l-a vizionat intr-un cinematograf, iar prietena sa in fata computerului, acasa, gradul de identificare cu personajele e posibil sa fie diferit. Totusi, chiar daca gusturile a doua persoane au parut de-a lungul timpului aproape identice, se stie cat de diferiti sunt oamenii si e posibil ca ruptura sa se fi produs la nivelul valorilor si atitudinilor si nu la cel al pretentiilor.
Este foarte posibil ca si dezamagirea mea din finalul filmului My best friend’s wedding sa fi fost cauzata, printre altele, si de asteptarile mele care se rezumau la o poveste banala, obisnuita, de iubire, unde totul iese dupa cum vor personajele principale, astfel fiind de asteptat ca cei doi prieteni buni sa ajunga din nou impreuna, eventual si in fata altarului.
In tot cazul, chiar daca eu consider ca am inteles cat de cat si intentiile autorulului scenariului, precum si filmul in sine, pot sa spun ca impresia mea finala, ramane, ca a majoritatii ( cred ), aceeasi : „Filmul asta nu mi-a placut! De fapt, ce placut...a fost oribil! Cum si-a permis sa ma faca sa plang si sa ma trezesc realizand ca daca, in viata mea, s-ar intampla asa cum visam ca orice om cu ochii deschisi, adica....precum in filmele romantice, ar avea loc o adevarata tragedie...si pentru mine si pentru el...si chiar si pentru alte persoane din jurul nostru.”
In concluzie, desi un astfel de film ar putea fi necesar, deoarece ne-ar putea opri la timp pentru a nu face prostia de a ne impaca cu cineva cu care de fapt nu ne potrivim deloc, de a ne casatori cu cineva total nepotrivit, etc, numai dintr-un orgoliu stupid sau din cauza unor convingeri nefundamentate, probabil ca modul in care face asta, fiind mult prea dureros, nimeni nu ar putea face altceva decat sa il respinga. Pentru ca, vorba aia, destul ne lovim in viata de zi cu zi de replici dure care urmaresc sa ne aduca cu picioarele pe pamant si destul avem in viata reala parte de iubiri „imperfecte”... macar prin intermediul filmelor sa ne putem simti pe deplin multumiti si eliberati, asa cum spune Jean Cazneuve, „de frustrari si nemultumiri”, nu? Asadar, pentru ca un film, dar mai ales unul romantic, sa isi indeplineasca cu adevarat functia sa catharctica, eliberatoare, se pare ca trebuie sa urmeze banalul curs pe care unii il defaimam si nu „sa semene cat mai mult cu viata reala”, dupa spusele unora.
Sfarsit